Actul de după NAȘTERE

O poveste

Sunt poveşti care încep cu „a fost odată…”, sunt care încep  cu „se spune că demult…” , a mea începe simplu cu  „este, se întâmplă” aici , acum, indiferent de dimensiune temporală sau spaţială eu sunt centrul universului pe care îl creez în fiecare zi şi numai de mine depinde ce culori va îmbrăca el. Este important de a diferenţia noţiunea de Carpe diem, ce presupune (cel puțin în concepția mea) mai multă libertate în comportament, decât ar permite bunul simţ şi regulile unui cod moral nescris (spuneţi-i indiferenţă, limitare a intereselor faţă de mediu, sau simplu, „fac ce vreau,că o viaţă am”), pe de o parte şi conceptul de a trăi în prezent. Acesta din urmă implică o multitudine de aspecte mici, neînțelese, ignorate sau alteori exagerate. Nu este suficient să lași doar timpul să curgă peste tine, aflându-te într-o nemișcare deplină, trebuie să simți viața prin fiecare fibră a ființei tale, să te dezbraci de frici, frustrări și prejudecăți și să te arunci în vârtejul minutelor.
Mie îmi place să cred că Eu nu sunt persoana ce va îndemna la pozitivism din ăsta obositor cu zâmbete forțate sau îmbrățișări ce se vor încurajatoare, când, de fapt, miros de departe a falsitate. Eu cred că sunt pozitivă fără să fiu băgăcioasă și suprarealistă. Eu învăț să mă bucur de fiecare moment: și de cel în care am rîs cu gura la urechi (și cei care mă știu îmi cunosc partea mea extrem de zâmbitoare ca să nu zic „hlizită”), dar și de cel în care am plâns, și dacă simt nevoia să o fac, învăț încă, să le las să curgă -sunt lacrimile mele: de frustrare, de neliniști, de durere, de iubire, de dezamăgire, de OM. Eu încă învăț să scot paharele mele cele bune din cutie și să savurez seara un pahar cu vin gustos, pentru că eu sunt cel mai de preț oaspete al meu . „Să fiu eu” acasă la mine nu ar trebui să fie altfel decât „să fiu eu” în altă parte. Nu îmi reușește de fiecare dată, mai port măști, mai mă ascund după conveniențe și purtări șablon (și nu vorbesc de norme simple dintr-o societate normală, ci chiar de banalul act de a minți, de a te minți). Încă învăț să spun lucrurilor pe nume -oboseala s-o privesc senină și s-o primesc atare, Invidia  să o accept și să trec mai departe, mânia s-o primesc și să vorbesc despre ea. Învăț să-mi accept sentimentele și să le trăiesc fără să fug de ele. Încerc să-mi iubesc fiecare rid pe care îl (re)descopăr (nu că nu le-aș ști, că le am demult) pentru că le-am obținut trăind cu intensitate momentele vieții mele (plus mă și încrunt des, ca să dau de crezut că gândesc în acel moment ;)). Mai sunt atăt de multe lucruri pe care le am de învățat despre mine, despre cum se trăiește,despre cum se iubește, despre supărări și uitare și mă apucă fluturașii în stomac când mă gândesc câte lucruri minunate ne/mă așteaptă.
M-am cam lăsat dusă de cuvânt înainte, cred că e din cauza emoțiilor înainte de zi de naștere, așa pățesc în fiecare an 😉
 Ce vroiam eu să punctez este libertatea de a deschide ochii la ceea ce ni se întâmplă acum în viață, de a vedea ceea ce avem acum, de a iubi acum fără frici și neîncrederi, pentru că mâine încă e necunoaștere, iar ieri e uitare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s