Între Mediu și Special

Când apar copiii, noi părinții ne transformăm, fără să realizăm acest lucru sau relizându-l parțial. Multe din paradigmele sau regulile de viață de până la copii devin altfel, se schimbă sau sunt anulate.

Și cel mai important este că fiecare părinte își vede copilul ca pe cel mai bun, cel mai deștept, cel mai talentat, cel mai frumos. Partea asta subiectivă, care este o trăsătură normală, scoate din noi cântarul cu care cântărim orice capacitate a copilului nostru și o comparăm cu a celor din jur.

De când am devenit mamă mă gândesc foarte mult la propria copilărie, la cum părinții noștri încercau să ne stimuleze încrederea în sine, spunându-ne cât de deosebiți suntem și cum, în același timp, ne uniformizau cu societatea pentru că trebuia să fim „în rând cu lumea”.

Acum odată cu ivirea  mai multor posibilități de dezvoltare, creștere a talentelor copiilor noștri- cursuri de limbi străine, școli de dans și gimnastică, cluburi sportive ce sunt gata să ofere copiilor lecții de la vârste foarte fragede- ca să nu scăpăm timp prețios și să începem cât mai devreme „o carieră de succes”, devine și mai mare prăpastia dintre a corespunde unei normalități medii și de a fi deosebit, unic, cel mai bun.

Se pune tot mai multă presiune pe copii, în încercarea de a le umplea tot timpul cu activități de diverse feluri și presiune asupra părinților- pentru că în caz că nu le oferi copiilor aceste posibilități, te simți tu ca un ratat și copilul tău va deveni și el unul sau nu va deveni nimic , pentru că ai scăpat șansa de a dezvolta în el un Einstein Un Mozart, un VAN Gogh etc.

Noua normalitate este să fii cel mai bun. La școală se pun standarde de evaluare a copiilor, dar se cere originalitate în idei, creativitate (ceea ce, de fapt este un lucru bun, dacă nu ar fi disonanța cognitivă între standarde pentru toți și unicitate în abordare).

Noi părinții știm pe de o parte, că toți copii sunt diferiți, că au ritmurile și modurile lor de dezvoltare, dar tindem să-i împingem din spate pentru a fi la înălțimea așteptărilor celorlalți sau ale nostre- așteptări exagerate de multe ori.

Ne gândim că tot ce este mai important pentru copil este să fie sănătos, dar în același timp suntem nemulțumiți și dezamăgiți că acesta nu vrea să vorbească 5 limbi odată, că nu a început să scrie până la 2 ani și să compună poezii până la 4.

Pe de o parte ne vedem propriul copil ca fiind unic, diferit, îl privim cum doarme și tot ce ne dorim este să-l vedem mereu așa liniștit și fericit. Dar tot noi îl impunem să îmbrace haine obișnuite, să se comporte după norme învechite, să nu se plângă de tonul nostru autoritar, să fie curat și îngrijit, să se poarte frumos, ca să nu ne râdă lumea, să nu ne arate cu degetul, să nu nimerim în situații neplăcute.

Le cerem să se uniformizeze în tabloul lumii, să devină mici și cenușii, dar totuși le repetăm cât de mari și importanți pot crește.

Copiii noștri sunt cei care vor fi crescuți la granița dintre autoritate și libertate pentru că noi, ca părinți, suntem prima generație ce își pune întrebări despre cum un cuvânt de azi va avea un „recul” pe termen lung în viața copilului.

În același timp noi tot suntem împinși de o dorință, firească probabil, de a ne vedea copilul pe cele mai înalte culmi.

E normal să îți încurajezi copilul, să vezi punctele lui forte și să le scoți în evidență, să găsești în ochii lui licărul de entuziasm și să îl menții cu laude. Totul este să nu cădem în extremă și să exagerăm cu cerințele, să nu uităm de etapele normale de dezvoltare ale copilului, să nu uităm de joacă, să nu uităm de ritmurile diferite de dezvoltare și de necesitatea copilului de a face niște geșeli, de a se lovi și a se ridica singur (nu doar într-un sens direct). Și iată la acest capitol tare vreau să vă recomand cartea „Să-i învățăm pe copii să gândească” de Darleene Sweetland și Ron Stolberg. Găsiți cartea aici și aici

„În capcana presiunii este vorba,de fapt, despre părinți care vor să facă tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta copiii să aibă succes și să fie fericiți. ceea ce se pierde adesea din vedere este faptul că, din multe puncte de vedere, reușita și fericirea copiilor noștri se dezvoltă pe baza unui sentiment de încredere și mândrie.”

În aceeași ordine de idei am citit mai înainte un articol bunișor al lui Mark Manson „A fi special nu-i chiar atât de special/Being special isn′t so special”, care pune întrebări despre goana noastră de a părea unici în detrimentul fericirii simple de a fi ca toți. Dă de gândit, nu-i așa?

Și întrebarea cheie rămâne cum să găsim calea de mijloc? Cum să nu forțăm copiii prea mult ș nici să nu fim delăsători? Cum să credem în copiii noștri fără să scoatem din deget talente inexistente? Cum să educăm oameni buni, ce vor respecta normele sociale fără să fie șterși/ inhibați/ uniformizați de acestea?

Cine poate ști care e limita între media acceptabilă, pe care poate merge orice om respectabil și mediocritate, de care ne temem toți?

Iată la aceste întrebări urmează să răspundă fiecare dintre noi așa cum poate, așa cum îi dictează gândirea critică. Dar dacă ne punem astfel de întrebări deja e de bine, zic eu.

Scrieți în comentarii cum e la voi cu dualismul acesta, între mediu și special, în care ne creștem copiii. Voi fi recunoscătoare pentru idei și gânduri împărtășite.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s