Despre visurile noastre de azi și de mâine

Noi suntem, cumva, generația părinților noștri sau, mai bine spus, a viitorului lor transferat în noi.

După ce tinerețea lor a fugit înghițită de niște timpuri stranii cu  multe limitări și greutăți, cu lipsă de informare și îngrădire socială, a venit un timp al tuturor posibilităților și ei nu-l mai puteau folosi, pentru că au trebuit să devină părinții noștri.

Printr-un fel de pact nespus/ nescris cu lumea ( și transmis până azi uneori), toți cei deveniți părinți trebuie să renunțe la propriile visuri și să se concentreze pe copiii, or, ce poate fi mai important decât asigurarea tuturor condițiilor pentru ca ei să aibă ceea ce noi nu am avut, nu-i așa?

Așa se face că propriile lor dorințe au devenit visurile copiilor lor,  propriile lor frici au fost trecute copiilor drept moștenire.

Și câți dintre noi nu au urmat o facultate la sfatul părinților, fie pentru că asta e ceea ce unul dintre ei și-ar fi dorit, fie pentru că se gândeau ei aceasta ne va oferi un venit sigur, un ban, o rezolvare a problemelor pe care ei nu au avut-o?

Și iată acum o lume  din medici, avocați, ingineri, manageri, economiști, contabili, toți cu studii superioare, toți oameni serioși parcă, oameni ce se simt din ce în ce mai nelalocul lor în ea, și care realizează , la un moment dat, că nu asta e viața pe care vor să o trăiască.

Și se tem să înceapă de la zero, fie pentru că le e rușine de gura lumii, fie pentru că se cred prea bătrâni la 30 ani, fie pentru că încă nu pot să își dea seama ce vor cu adevărat să facă.

Mai sunt și din cei care au avut libertatea să aleagă, dar nu au știut ( cum ar fi putut, fără o pregătire adecvată) cine sunt la 18 ani și tot pot da vina pe părinți că le-au stricat viitorul.

Ce zic eu acum nu e o critică părinților, ei chiar au făcut tot ce ai putut reieșind din resursele pe care le-au avut.

Eu vreau de fapt, să trezesc în noi, actualii sau viitorii părinți un simț al libertății pe care să îl transmitem copiilor noștri.

Vreau sa înțelegem că putem deveni noi înșine cei ce ne dorim chiar și atunci când apar copiii (deși știu cât de greu uneori este și cât de limitat în posibilități te simți când ai vrea să treci un curs online care te interesează, dar trebuie să achiți grădinița/școala, ori taxele  obișnuite, gospodărești) și nu e nevoie să proiectam visurile noastre asupra lor.

Vreau ca ei, copiii noștri, să îndrăznească să viseze singuri, să înceapă să se cunoască pe sine, să facă încercări și să se lovească se propriile eșecuri ori cel puțin să nu le fie frică de ele.

De ce m-am gândit acum la aceste lucruri? Pentru că am dat peste un curs al lui  Mel Robins „Best Decade Ever”, unde se cerea să îți scrii cele mai îndrăznețe, nebunești visuri pentru următorii 10 ani. Și eu m-am pomenit gândindu-mă: să găsesc o școală bună pentru Vladimir , să pot să îmi dau copii la cursuri de dans și sport, să le dezvolt simțul artistic la vreo școală de arte, etc. și apoi după ce am umplut foaia cu dorințe pentru ei mi-am dat seama că astea sunt visuri pentru Ei! Dar ce-mi doresc eu pentru mine??? Cum voi fi eu în 10 ani?  Sună egoist știu, dar dacă nu mă concentrez asupra mea,  mă voi pomeni proiectând și creionand viitorul copiilor mei cât ei vor sta cu nasul în telefon, Doamne ferește 😅

Haideți să ne gândim ce vom fi, unde vom fi fiecare dintre noi în 10 ani. Cu ce ne vom ocupa când copiii vor fi suficient de mari ca să aibă propriile interese? Cu ce ne-ar place să ne ocupăm? Este suficient ceea ce facem astăzi, ca în 10 ani să nu privim cu regret în spate și să nu mai știm încotro să mergem ?

Ne vom simți , oare, la fel de bine cu noi înșine, cu activitățile noastre și cu ceea ce am devenit când nu vom mai avea grijile de astăzi ( să iei copilul de la grădiniță la timp, să îl duci la fotbal, să cauți o școală bună de dans etc.)?

Ce ne vom spune când ne vom privi în oglindă?

Cum vom putea să savurăm clipele și viața fiind un pic mai departe de copiii noștri?

Sunt întrebări pe care cred că trebuie să ni le punem cu toată sinceritatea și să reflectăm la ele.

Nu acuz pe cineva, nu vreau să spun că toți vor avea ceva de regretat, nu critic pe cei ce fac din creșterea copiiilor un scop /vis în sine. Îndemn, doar să reflectăm la diferențe, la propriile noastre ființe dincolo de ce suntem azi.

Vreau să îndrăznim să ne vedem mai departe și poate să adoptăm  de pe acum un hobby, care ulterior ne va fi colacul de salvare.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s