Micile Victorii, fac din noi Marii Biruitori.

 

„Rolul de părinte rămâne singura mare realizare a oricărui amator” Alvin Toffler

Zilele astea încep să descopăr în copilul meu un mic mofturos care încearcă să plângă ca să obțină orice vrea, care începe a smiorcăi pentru că vrea în brațe, sau vrea o mașinuță sau vrea orice altceva.

Răbdarea mea este greu încercată și soluția care îmi vine cel mai des în minte: să îi arăt cine este stăpânul în casă, cu o palmă la funduleț.  Un gând foarte greșit și vicios care îmi dă târcoale și pe care încerc să îl alung. Atunci îmi amintesc să respir adânc și să o iau de la capăt cu „alternativele”.

Pentru „alternative” poți vedea și articolul Un truc simplu pentru un start în tot ce îți dorești 

Nu sunt defel perfectă, îmi ies din fire și pot să strig, pot să mă răzbun pe cei din jurul meu, pot să vreau să găsesc vinovatul pentru comportamentul copilului meu și încep atunci să arunc vina pe buneii prea permisivi, pe oaspeții ce vin cu dulciuri și mașinuțe, pe soțul meu că e așa de calm, când eu fierb de furie- toți devin dușmanii mei.

Și de ce? Pentru că nimeni nu ne învață cum să fim părinți- suntem niște amatori, nicidecum profesioniști. Dar acum că ne transformăm în unii și, mai ales, știind că trebuie să facem o treabă bună, pentru că de asta depinde toată viața copilului nostru, începem să simțim toate efectele acestei transformări.

Orice schimbare e dureroasă, într-un fel, pentru că trebuie să modificăm cursul nostru firesc (care de cele mai multe ori tinde spre haos și lenevire în asociere cu o lipsă de control a emoțiilor), trebuie să ne modelăm și asta poate veni de la sine instinctiv, ori poate avea nevoie de efort, de cunoștințe, de dorință de a fi mai bun. Este o presiune zilnică asupra noastră ca părinți, dar fiecare victorie mică poate să ducă spre creșterea unui „copil bun”.

Într-una din nopțile recente răbdarea mea de mamă a fost pusă la grea încercare.

Vladimir a fost toată ziua la grădiniță, a fost brăvuț, s-a jucat, a dormit, a desenat, seara l-am luat acasă și spre marea mea surprindere, a stat liniștit cât eu am pregătit masa. Apoi au venit niște rude pe la noi și el a arătat cât de voinic este, cât de bine mănâncă singurel, cum îi place lui să danseze și alte lucruri ghidușe. Probabil din cauza surplusului de emoții și a oboselii, noaptea s-a trezit nitam-nisam și a început să plângă și să ceară ceva, fără ca noi să ne dăm seama ce dorește. Ceai, apă, covrigei, biscuiți, pernuță, legănat, în brațe… nimic nu părea să îl ajute. Se cuibărea tot mai mult la pieptul meu și continua să plângă.

Era deja destul de târziu, eram obosiți, voiam și noi să dormim și nervii ne erau întinși la maximum. Prima reacție care îmi veni, a fost să îi dau o palmă la funduleț (metoda cea mai simplă care parcă ne este înnodată în ADN) „să se liniștească”, apoi mi-am privit copilul, care era somnoros și chinuit la rândul său și l-am văzut cum căuta mângâiere în brațele mele și mi-am zis atunci că palma nu liniștește pe nimeni- mai degrabă tulbură un copil și el nici măcar nu va înțelege de ce este pedepsit. Iar eu mă voi simți vinovată, frustrată, mai nervoasă.

Am căutat atunci să îl dezmierd, să aștept să își caute locul lui ca să se cuibărească și să adoarmă (deși asta însemna să ne rotim de zeci de ori pe același loc), am căutat în mine mai multă răbdare și am găsit-o!

Finalul a fost de o dulcegărie nemaipomenită: a adormit cu capul pe pieptul meu, ascultându-mi bătăile inimii, în timp ce eu continuam să „vorbesc cu el în gând”, așa cum făceam când El era sub inima mea. Am adormit și eu așa și m-am trezit când Tati l-a luat în brațe, ca să îl așeze în pătucul lui.

Această discuție din mintea mea, m-a ajutat mai mult pe mine ca să mă liniștesc și să mă conectez la copilul meu, apoi l-a ajutat pe Vladimir, exact ca o reacție în lanț. Așa cred acum.

Și asta a fost o mică victorie a mea în lupta cu „metoda Palma”, pe care vreau cu orice preț să o excludem din viața noastră.

Dacă ești de acord cu mine, poți să citești și articolul De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi.  

Aștept  cu drag părerile voastre în comentarii. 😉

Iubirea nu poate naște Violență, NICIODATĂ! În orice sferă a vieții și a tipurilor de relații.

Și despre asta vom mai vorbi aici pe această pagină, nu doar odată.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Mă puteți urmări și pe pagina mea de Facebook și Instagram.

Vă cuprind.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s