Cum să ne lăudăm copiii?

Cât de mult ne iubim noi copiii și cât de mândri devenim când ei încep să facă ceva independent, să fie ascultători și responsabili.

Ne place când ei ne aduc un scaun sau ochelarii lăsați pe undeva, sau își strâng jucăriile singuri, ne place să îi vedem din ce în ce mai descurcăreți.

Eu trăiesc acum această perioadă când descopăr la Vladimir „capacități extraordinare”: îmi aduce o carte dacă îi cer, începe să mănânce mai atent borșul din farfurie, începe să ceară obiectele care îi trebuie, mă ajută când facem curățenie și îmi copie exact gesturile. Mă mândresc nespus cu el .

Și ca să îl încurajez tind să îl laud: „ce băiat bravo are mama, ajutorul mamei, cel mai minunat băiețel, ce m-aș face fără tine”, întotdeauna îl aplaud și în final toți suntem fericiți că am făcut lucrurile bine.

Dar, oare, am făcut bine?

Zilele trecute am dat peste un fragment din cartea „Între părinte și copil Ghid de comunicare afectuoasă” (pe care am început s-o citesc o veșnicie în urmă, dar o las periodic ca să trec la alte lecturi ce mă fură), fragment care vorbește foarte interesant despre lauda recomandabilă și cea nerecomandabilă.

IMG_20190311_093923~2

În viziunea autorului Dr. Haim G. Ginott,  lauda e ca un medicament, care trebuie luat cu precizie, la momentul potrivit și în doze potrivite.

Lauda trebuie să se refere doar la eforturile și înfăptuirile copiilor, nu la caracterul și personalitatea lor.

Iată de ce toate comentariile pe care obișnuiesc eu să le fac, atunci când copilul meu îmi pare un super erou, ce își încalță singur papucii,  sunt nepotrivite.

Ba mai mult, autorul spune că acest gen de comentarii: „ajutorul mamei, ești un băiețel/fetiță minunat/minunată etc.”, riscă să provoace neliniște unui copil- el poate simți că nu e nici pe departe minunat, atunci când altceva nu-i reușește și că nu poate să se ridice la înălțimea așteptărilor. Este vorba despre un copil mai măricel desigur, care poate judeca și poate să își evalueze acțiunile singur, dar vorbesc acum despre asta pentru că este necesar să ne formăm deprinderi sănătoase în a ne lăuda copiii, de la o vârstă cât mai fragedă.

Lauda directă a personalității, asemenea luminii solare directe, e incomodă și te orbește. Este jenant pentru cineva să-i spui că e o persoană minunată, angelică, generoasă și modestă.

Aduceți-vă aminte când cineva încearcă să vă atribuie aceleași epitete, nu vreți deodată să vă faceți invizibili? Pentru că, în interiorul nostru, noi știm că nu suntem nici super eroi nici super generoși sau minunați. Toți avem micile noastre schelete în dulapuri și aceste laude nu fac decât să sune sarcastic, cel puțin pentru mine e așa și eu, atunci, vreau să strig înapoi: „nu îți bate joc de mine, știi foarte bine că nu pot fi așa, nimeni nu poate!”.

Același strigăt poate să apară în interiorul copiilor noștri, doar că ei se tem sau nu știu  să îl exprime și o laudă dulce se poate transforma într-o frustrare amară.

Dr, Ginott oferă și sfaturi cum să învățăm să ne lăudăm copiii, ca aceștia să crească încrezători și puternici.

Cuvintele noastre trebuie să afirme clar ce anume ne place și apreciem la efortul, ajutorul, munca, atenția, creația sau înfăptuirile lor.

Astfel, în loc de „ce băiețel/fetiță puternic/puternică are mama/tata”,  putem vorbi despre dificultatea trebii, de exemplu: e destul de grea cutia asta, trebuie să ai forță s-o ridici”.

Este important să fim atenți și la laude privind atributele fizice ale copilului. Sigur, noi toți vrem ca copii noștri să creadă că sunt frumoși oricum, dar am putea înlocui ”ești frumos/frumoasă” cu expresia: „îmi place cum îți stă părul, sau îmi place culoarea ochilor tăi” asta îi va da copilului o certitudine că arată bine, fără să se gândească la celelalte calificative, care intră în categoria frumosului și care, poate, lui nu-i plac la sine.

Decât să punem etichete privind aspectul fizic sau privind atributele mentale, este suficient să ne exprimăm propriile păreri prin:

descrieri detaliate reflectând încântarea și admirația, cuvinte care exprimă recunoașterea efortului și afirmații care comunică respect și înțelegere.

Cartea Dr. Haim G. Ginott mai are o mulțime de exemple și sfaturi care merită să fie aplicate pentru că vor da rezultate frumoase în viitor, sper eu. Ne învață să ne ascultăm copiii și  să comunicăm cu ei afectiv, implicați, nu doar ca niște roboței ce repetă expresiile părinților lor (expresii care nouă nu ne-au făcut prea mult bine sau care nu ne mai ajută să relaționăm cu copiii noștri).

Nu știu de ce am impresia, uneori, că mai ales noi, cei din spațiul post sovietic, avem nevoie mai mult decât alții să învățăm să comunicăm- între noi, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu  colegii de muncă, cu subalternii, sau  cu șefii noștri. Am fost privați de libertatea de a ne exprima prea mult timp și acum sunt diferite nivele de comunicare pe care trebuie să le asimilăm.

Și noi avem instrumentele necesare la un clic distanță. Avem atâtea posibilități să extragem informație bună, și s-o aplicăm, lucruri pe care părinții noștri, din păcate nu au putut să le aibă. Iată de ce eu consider cărțile de parenting ca pe niște sfaturi pe care le putem ajusta la necesitățile noastre. Iar sfatul despre comunicare afectivă îmi pare cel mai necesar.

Cartea  despre care am vorbit azi o puteți găsi online aici sau aici, sau puteți face o plimbare până la cea mai apropiată librărie ca să întrebați de ea.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s