Despre mamele de azi și de ieri

Ajun de mare sărbătoare în țara noastră.

Când eram la grădiniță sau la școală, nu numeam această zi, ”Ziua Internațională a femeii”. Noi habar nu aveam ce-i asta femeie sau bărbat, în sensul adevărat al cuvântului, diferențele le vedeam, dar nu ne băteam capul tare de ce este așa și nu altfel. Și atunci sărbătoarea era numită „Ziua mamelor”.

Cât de frumos sună pentru urechiușele mele aceste cuvinte, mai ales acum de când sunt mamă.

Și cât de mult o iubesc pe mama mea!

Îmi amintesc de iubirea mea pentru mama din egoism, când mi se face dor să stau în brațele ei, să îi povestesc așa cum o făceam când eram mică, despre tot ce mi se întâmpla în lumea mea, să îi citesc pietricelele din ochii ei căprui frumoși, să îmi încălzesc mâinile la piept sub „șalinca” ei caldă, să mă joc în părul ei și să îi fac cosițe, pe care ea le răbda sărmana, chiar dacă eu nu eram prea atentă.

Și acum Vladimir se joacă în părul meu, Vladimir îmi ocupă cea mai mare parte a gândurilor din zi și din noapte, Vladimir a devenit ceea ce eram eu și sora mea pentru mama- iubirea vieții mele.

Este ziua mamelor și gândurile mele vor fi îndreptate spre mama mea mai mult decât în alte zile.

Mă gândesc la cum era maternitatea, sau condiția de a fi mamă pe timpul când mamele noastre abia îmbrățișau această stare.

Noi mereu spunem, sau cel puțin aud/văd des ziceri de genul: „mamele noastre nu erau așa, nu erau așa de obosite, nu se implicau așa de mult în creșterea noastră, nu aveau electrocasnice să le ajute și totuși, nu se plângeau, nu se lamentau, munceau mai mult etc.”

Probabil este adevărat, probabil așa se întâmpla în cele mai multe dintre cazuri, dar noi vedem aceste lucruri cu ochi de copii: eu nu îmi amintesc ca părinții noștri să fi stat alături de noi ca să ne pregătim lecțiile, deși dacă aveam o problemă de rezolvat, tata mă ajuta în clasele mai mici, apoi temele erau strict responsabilitatea noastră- altceva de lucru nu aveam. Eu nu îmi amintesc să fi ieșit mama cu noi în drum la joacă, ca să ne păzească: de pe la 3 ani eram în rând cu ceilalți copii,și mă țineam din urma lor alergând. Poate riscurile erau mai mici, poate mama totuși ne supraveghea cumva de la distanță, nu știu, dar nu mă simțeam supercocoloșită.

Recent mama mi-a spus că acum noi creștem copiii cu adevărat, ele doar observau cum noi creștem fără să poată să se implice prea mult.

Și asta era o realitate a timpurilor în care au trăit, dar asta nu înseamnă că ele nu și-ar fi dorit mai mult: mai mult timp să petreacă cu noi, mai mult timp pentru ele însele, ca să se bucure de intimitate și să citească ceva poate, mai mult timp să pălăvrăgească la telefon cu o prietenă, să iasă în oraș la o cafea ( of, ce vorbesc, mama venea în oraș doar când trebuia să cumpere ceva de la piață), mai mult timp de hârjoneală și jocuri cu noi, copiii (serile oricum părinții mei ni le dedicau nouă și diminețile de duminică când zăboveam toți patru în fața televizorului până târziu), mai multe facilități: să comanzi mâncarea acasă, să faci cumpărături online, să mergi la salon pentru manichiură etc.

Îmi imaginez că mamele noastre aveau aceleași dorințe de femei tinere pe care le avem noi acum, unica diferență fiind că ele nu puteau să le ceară, iar noi putem (și nu e nimic greșit în a o face, în a cere cu adevărat ceea de ce avem nevoie).

Nu puteau să ceară o mașină de spălat automată, scutece și roboți de bucătărie care astăzi nouă ne sunt indispensabili. Nu știau că se poate și altfel, de asta nici nu cereau nimic mai mult decât le era îngăduit să aibă.

Nu erau necăjite de lucrurile care le lipseau, ci încercau să se concentreze pe ceea ce puteau să facă, pe munca lor zilnică, care ca și azi trecea neobservată.

Au trăit în timpuri unde deficitul era o normalitate și nu știau că sunt private de ceva: de timp, de energie, de îngăduință.

Erau timpuri mai fericite, sau nu, n-aș putea spune. Mamele noastre găseau fericirea în lucruri mici, știau să se bucure de ceea ce aveau și să pună, cărămidă cu cărămidă, bazele unui cămin cald și puternic.

Și noi ca mame avem tot dreptul să ne simțim fericite în fiecare clipă, bucurându-ne de posibilități și timpul nostru de azi, de prezentul nostru atât de frumos, dacă îl scuturăm nițel de regrete și de lamentări.

Nu știu dacă sunt mari diferențe între mamele de ieri și mamele de azi. Un lucru e cert: iubirea pentru copilul pe care l-ai purtat sub inimă rămâne neschimbată în oricare veac nu ai trăi.

E ziua mamelor, e ziua când gândul meu se îndreaptă spre mama, e ziua când îmi amintesc de primele felicitări pe care i le făceam de 8 martie și când îi aud lacrimile în voce când îi vorbesc.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂 Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s