De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi

Eu de fiecare dată îmi imaginez că cei care îmi citesc textele sunt, cumva, ca mine. Prin gânduri, obiceiuri, mediul în care trăim, oamenii pe care îi cunoaștem, avem o linie destul de lină a curgerii noastre pe pământ, fără întâmplări zguduitoare, fără chinuri prea mari sau repetitive, care să ne facă să ne dorim altceva decât ceea ce trăim deja.

Or, marea noastră majoritate trăiește într-un balon de săpun cu oamenii din jurul său și cu greu își imaginează un alt tip de realitate, sau un alt balon care s-ar putea ciocni cu ei și care le-ar da lumea peste cap, aproape literalmente.

De asta, atunci când se întâmplă câte ceva care zguduie societatea din țâțâni, toți suntem oripilați și nu putem concepe cum a fost posibil un astfel de eveniment, cum poate să se întâmple un lucru atât de odios chiar lângă noi și noi să nu avem habar de nimic. Putem da vina pe ignoranța noastră sau pe confortul în care trăim, văzându-ne de treburile noastre și ținându-ne nasurile departe de curtea vecinului, dar acest fapt nu va îmbunătăți cu nimic situația reală.

Și iată îmi zic, uneori, că toate cărțile de parenting, toate regulile și sfaturile le vor citi tot oameni ca mine, care instinctiv sau din dorința de a dărui un viitor bun copilului vor face tot posibilul să se informeze, să ofere o educație bună copilului, să își ofere lor înșiși,în primul rând, acele lecții de care ai nevoie ca să fii un părinte mai bun.

Îmi mai zic de asemenea, că vor fi puțini părinți din cei care vor înțelege că așa cum ne-au crescut pe noi părinții:cu pălmuța, cu vărguța, cu sudălmi sau cu tot pachetul, este o metodă depășită și nu prea reușită pentru a crește un om liber și cu mai puține complexe.

Și cei care într-adevăr au nevoie să audă cuvinte de învățătură, despre „așa nu sau așa da”, despre cum să îți controlezi furiile și fricile, acei oameni, din păcate nu vor avea acces la astfel de informație.

Vorbesc despre familiile social vulnerabile unde sărăcia bate atât de tare încât unica grijă a părinților este să aducă un colț de pâine copiilor, unde grijile celelalte ca dezvoltarea emoțională, ca armonia și empatia trec pe planul doi sau trei, sau sunt uitate complet. Acești oameni, cel mai des, nici nu au acces la internet ca să citească un text de așa gen.

Ori poate fi vorba despre oameni cu diverse temperamente, cu diverse niveluri de cultură și educație proprie, cu diferite niveluri de interese, care iarăși nu vor ști să aleagă din toată marea de informație pe care o aduce internetul, ceva util pentru copiii lor și pentru ei. Căci și astfel de oameni au copii.

Mi-am amintit recent despre un caz din copilărie, un caz tragic, din păcate, care atunci prima oară mi-a zguduit bula mea de săpun.

Aveam cred, 7 ani, eram în clasele primare , precis, și aveam în mahala un băiețel, G., de aceeași vârstă cu noi. Eram clase paralele, dar știu că era destul de dezghețat băiatul, ne mai jucam împreună câteodată și țin minte că era mereu vesel și pus pe șotii. G. era dintr-o familie ce o duceau mai greu, ei erau mai mulți în familie, părinții lui lucrau cu ziua pe deal și copiii rămâneau des singuri acasă. Avea el un frate mai mic, de aproape un an atunci, și taică-său l-a lăsat în grija lui G. într-o zi de toamnă devreme, după ce venise de la școală. Dar zilele erau încă lungi, toți copiii ieșeau după lecții în livada din apropiere, locul nostru de joacă și alergat. Așa s-a luat și G. cu joaca probabil și a cam uitat de cel mic. Când s-a întors taică-său de la muncă l-a găsit pe cel mic plângând, nemâncat și singur acasă. Am auzit cum l-a strigat pe G. (sau așa cred acum că am auzit, mintea mea ar fi putut construi acest scenariu atunci, din dorința de a fi în miezul problemei, ca un copil ce eram și care simțea că ceva se întâmpla, de altfel, lucruri destul de comune pentru noi) i-a dat vreo două palme și l-a târâit apoi până acasă, unde înfuriindu-se și mai tare l-a trântit cu capul de stâlpul porții. Copilul a murit. Și tot balonul meu de săpun a început să se spargă: se întâmplase un lucru groaznic cu cineva dintre noi, băiețelul cu care ne întâlneam la joacă fără să ne pese cum trăia acasă, lua bătaie sau nu, avea ce mânca sau nu, băiețelul acesta nu mai era. Tatăl său sigur, și-a dat seama de monstruozitatea faptei sale, s-a căit, a făcut pușcărie, dar lucrurile nu mai pot fi schimbate.

De ce spun toate acestea? Ca să găsesc răspuns poate la o întrebare ce mă frământă: să îți bați copilul pentru că a greșit, pentru că nu te-a ascultat, era un lucru destul de comun, toți luam bătaie: copilul trebuia să știe de frică altfel devenea un destrăbălat, dar nimeni nu a stat să măsoare gravitatea traumelor aduse acestor copii, nu doar a celor fizice, care, spre fericire, de cele mai multe ori, erau ușoare, dar și a celor psihologice.

Cel mai trist e că după mai bine de douăzeci de ani, lucrurile nu sunt foarte mult schimbate la noi în țară la acest capitol. Și spre regret, mai suntem încă zguduiți de astfel de evenimente tragice. Cine se face vinovat? Mă tem că tot noi. Ignoranța în care trăim permite să se dezvolte mai departe această metodă de educare a copiilor cu palma, cu pumnul, cu varga ori cu altceva. E mult mai ușor să îi tragi o palmă copilului decât să îi explici de ce nu e voie sau cum e corect de făcut.

Și noi, ceilalți, suntem oare niște oameni virtuoși că nu ne amestecăm în treburile altora? sau poate ar trebui să deschidem ochii și gura când vedem în jurul nostru așa metode de educație?

Mie cu siguranță îmi lipsește, la nevoie, spiritul de inițiativă și cel organizatoric, dar eu mă pricep (un pic) la cuvinte. Și m-aș bucura să mă pot implica în acțiuni de informare a femeilor, a părinților, despre metode de educare accesibile tuturor păturilor sociale. Mi-ar plăcea să văd că asistența socială la noi în țară lucrează. Dacă voi știți programe de voluntariat, de ajutor pentru aceste familii despre care spuneam mai sus, faceți-le publice, adunați oameni în jurul lor, ca să ne implicăm toți mai mult.

Și mai mult decât orice este important să ne oprim noi, să stopăm noi metoda de educare a copilului prin violență. Nu e ușor, dar trebuie s-o facem pentru binele copiilor noștri.

Dacă v-a plăcut acest text, faceți share, să ajungă și la alții 🙂  Puteți urmări mai multe pe pagina mea de Facebook și Instagram. Mai revin cu alte teme pe viitor.

Vă cuprind.

Un gând despre „De ce nu mai putem să ne creștem copiii așa cum au făcut părinții noștri cu noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s