Rădăcini

O lume înecată într-o dorință absurdă de a parveni…

mă vad târîndu-mi timpul în rânduri lungi de oameni…

Și Oamenii?- niște semne gârbovite de întrebare

Se lasă în sus și jos în acte spasmotice de râs nervos-

socializare.

Părul îmi curge pe umerii goi,

și vîntul îmi zburdă pe față-

totul nu pare decît un tablou nereușit de începător

originalitatea luie doar prea asemănătoare,

înpăimântătoare

Alături, goală și nerușinată stă neclintită singurătatea

Îmi zîmbește sfidătoare și-mi zdrobește cu mișelie timpul

sub tălpile-i hidoase.

Nu prind rădăcini

N-am cum în mlaștina ce mă cuprinde să stau dreaptă,

Evadez doar ducându-mi mâna streașină la ochi spre orizont

Și aștept să-mi crească rădăcini.

Am doar câțiva spini mai noi ,

Ieșind sub forme ridicole de cuvinte ce se vor și ele originale…

dar sunt banale și  foile pe care merg

să le umplu cu urme, cu orgolii mari ce cheamă la nemurire,

ah, ce orbire!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s