Oglinda

 În ce lume ne fierbem astăzi? O lume în care iubirea este uitată să se prăfuiască undeva în cele mai dosite colţuri ale sufletului, pentru că lupta pentru supravieţuire este mult prea crudă şi crâncenă ca să ne permitem luxul de a fi stăpâni ai acestei lumi, de a fi sinceri , şi frumoşi, scăldaţi de o simplitate fermecătoare. Suntem Oameni şi asta este cea mai importantă necunoscută a ecuaţiei pe care obişnuim să o numim Viaţă.
 Dimineţile ne găsesc deseori, cu fruntea încreţită, cu priviri rătăcite şi mereu in goană spre un ceva. De ce? pentru că am uitat de unde am pornit, cine suntem şi ce facem în această lume. Mai grav infectaţi cu această patologie suntem noi- poporul ce-şi duce existenţa pe această palmă de pământ, care din ’90 încoace îşi spune Republica Moldova. Cum ne vom numi peste 10 sau 100 de ani? Cine vom fi atunci şi fi-vom oare? Nu putem privi spre un viitor ,oricare ar fi acela, dacă nu ne cunoaştem şi nu ne acceptăm, trecutul.
 De unde vine neamul meu? Cine au fost străbunii mei? Cine sunt eu? În ce limbă vorbesc eu? Cine vreau sa fie copilul meu?
Poţi răspunde sincer şi fără prea multă filosofie la aceste întrebări, înseamnă că eşti un om fericit, un om cu rădăcini puternice, care va putea să-şi întindă coroana peste multe generaţii în viitor.
 De ce totuşi mulţi dintre noi vor strânge din umeri nepăsători şi vor continua să vegeteze pe acest pământ (care a fost roditor odată şi plâns în doine, cântat cu dor ) , vor continua să-şi ducă existenţa limitată în cercuri strânse, in microlumi unde astfel de întrebări lipsesc şi nu se vor naşte vreodată.  A trebuit să curgă mult timp peste noi ca să ne pomenim că trăim nişte scenarii scrise prost, că am devenit nişte minţi spălate cu lozinci ieftine şi imagini colorate de pictori rău mirositori! M-am plictisit să aud aceleaşi scuze la fiecare colţ de stradă, să învinuim pe toţi înafară de noi, să căutăm soluţii uşoare şi să ne ascundem capurile în nisip, preferând să vedem doar ceea ce e vizibil şi să ignorăm realitatea care se rupe în jurul nostru în mii şi mii de fărâme dureroase.
Trebuie să alegem ce vrem să vedem în oglindă în dimineaţa următoare, ce vrem să vedem în ochii copiilor noştri şi unde vrem să întâlnim apusul.
Suntem oare, gata să ne cunoaştem şi să vorbim sau mai îngropăm câteva secole în tăcere?

Limba noasră-i o Tăcere

Ne-am dus cu sârg decorul greu în spate
Nu am ţipat ce vrem şi ce n-avem,
Dar am ajuns să ne cerşim dreptatea
Să fim călcaţi, scuipaţi şi să Tăcem!

Tăcem… şi limba asta rece ni-i astăzi prea aproape
Am învăţat de veacuri şi ştim s-o pronunţăm
Şi-acum suntem doar Fiii Ei şi-o ascultăm în toate,
O creştem drept şi-apoi( în toiul luptei)-ndată renunţăm.

Şi plânsul tot în limba asta-l plângem,
Iubirea, grija, crezul-doar în tăcere-l vrem
Şi orbi, privim prin sticla ce ne strânge
În globul nostru mic, ce credem că-l avem!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s